Fractura de rădăcină este o leziune rară, întâlnită la mai puțin de 8% din traumatismele dentare ale dinților permanenți. Aceasta se caracterizează prin fisurarea rădăcinii dentare și poate afecta vitalitatea pulpei și integritatea ligamentului periodontal. Procesul de vindecare depinde de mulți factori, inclusiv poziția fragmentelor fracturate, severitatea leziunii și capacitatea naturală de refacere a țesuturilor dentare.
Fractura verticală a rădăcinii are o orientare longitudinală și se extinde de la canalul radicular până la ligamentul periodontal. În general, acest tip de fractură aparține dinților tratați endodontic, dar poate apărea și la dinți netratați. Acest tip de leziune poate implica întregul dinte sau doar o parte a rădăcinii, afectând una sau ambele secțiuni ale acesteia.
Datorită dificultății diagnosticului, afecțiunea poate fi uneori trecută cu vederea, iar tratamentele endodontice aplicate pot fi inadecvate. Simptomele apar adesea tardiv, iar lipsa unui semn clinic unic face evaluarea mai complicată.
Vindecarea fracturilor de rădăcină depinde în mare măsură de poziția și mobilitatea fragmentelor, dar și de starea pulpei dentare. Există mai multe tipuri de vindecare:
Vindecarea prin calcificare presupune formarea unui calus calcic la nivelul fracturii, atât pe rădăcină, cât și în peretele canalului radicular. Aceasta necesită fragmente apropiate și stabilitate, cu pulpa vitală și mobilitate minimă sau absentă.
Vindecarea prin țesut conjunctiv implică dezvoltarea unui țesut fibros similar ligamentului periodontal între fragmente, apărând în cazul mobilității și separării fragmentelor, cu pulpa încă vitală.
Vindecarea combinată osoasă și conjunctivă apare atunci când osul nou se formează între fragmente, fiind însoțită de dezvoltarea unui ligament periodontal, menținând astfel vitalitatea pulpei.
Vindecarea cu nonuniune și țesut de granulație survine când pulpa este necrozată din cauza infectării sau leziunii severe. În acest caz, partea pulpară afectată moare, iar dintele devine sensibil și poate suferi modificări de culoare.
În cazul fracturilor verticale, simptomele variază semnificativ în funcție de localizarea fracturii și timpul scurs de la accidentare. Este frecventă prezența unui disconfort moderat și a unei infecții locale cronice. Sensibilitatea la palpare și umflături ușoare în zona radiculară sunt observații frecvente.
Un semn caracteristic îl reprezintă formarea unui buzunar periodontal profund și izolat, care indică prezența fracturii la nivelului alveolei osoase.
Fracturile de rădăcină pot fi cu sau fără comunicare cu cavitatea orală. Cele fără comunicare apar în general în treimea apicală sau mijlocie a rădăcinii, iar în aceste situații se recomandă testarea vitalității pulpei și monitorizarea mobilității dintelui. Dacă pulpa este sănătoasă și mobilitatea este redusă, dintele se va imobiliza prin atașarea de dinții vecini, facilitând astfel vindecarea.
Fracturile localizate coronar au un prognostic mai rezervat, deoarece există riscul infectării și necrozei pulpare. În aceste cazuri, segmentul fracturat este de obicei extras și se urmează tratamentul endodontic adecvat pentru restul dintelui.
Consultația stomatologică este esențială imediat după un traumatism dentar care poate sugera o fractură de rădăcină. Este importantă evaluarea rapidă pentru diagnosticarea corectă și intervenția timpuriu, care pot influența semnificativ procesul de vindecare.
De asemenea, este recomandat să te prezinți la medicul dentist în cazul în care apar dureri persistente la masticație, modificări ale culorii dinților sau formarea unor buzunare adânci în jurul dinților, semne care pot indica o fractură nediagnosticată anterior.
Vindecarea poate fi prin calcificare, țesut conjunctiv, formare osoasă combinată sau prin nonuniune cu formare de țesut de granulație, în funcție de poziția fragmentelor și starea pulpei.
Durerea la masticație, sensibilitate la temperaturi, mobilitatea dintelui și formarea unui buzunar periodontal profund pot fi semne sugestive.
Se testează vitalitatea pulpei, iar dacă aceasta este sănătoasă și mobilitatea mică, dintele se imobilizează prin atașarea la dinții vecini pentru a facilita vindecarea.